refuz. de fiecare dată refuz să cred că privirea ”ta”, e cea la care nu voi mai înceta să mă gândesc nopțile la rând, dar iată-mă ajunsă în pragul ochilor tăi. minute și secunde, în care gândurile dansează și nu se pot opri din frumusețea chipul tău gingaș. probabil nu-mi dau seama, cât de toxic vei deveni pentru mine, deși probabil ai devenit deja, pentru că mintea mea te-a salvat în memorie.
de ce ai apărut?
se spune că lucrurile cele mai spontane din viață, sunt cele mai norocoase, deoarece anume atunci miracolele se întîmplă.
tu ai fost la fel ca rochia mea preferată de seară, pe care o puteam îmbrăca oricând aveam ocazii și motive, care mi se potrivea perfect pe corp și căreia îi știam fiecare cusătură.
te-am cunoscut de mai bine de un an, an care a trecut cu viteza luminii, timp în care am înțeles că nu ai nevoie de nimic atunci când iubești , și că e bine uneori să ierți sau să lași de la tine pentru a putea fi alături de ființa dragă sufletului tău.
am înțeles că lucrurile pe care ți le-ai pus în gând trebuie făcute la timpul lor, altfel ‘amânatul acestora’ vor crea mai multe probleme decât acele minime probleme pe care noi ni le-am băgat în minte. uneori poate fi prea târziu, de aici apar și regretele.
dar cui ele trebuiesc?
timpul a fugit, noi am eșuat, noi ne-am înnecat…
gîndurile îmi spun că totul s-a terminat și că sunt nevoită să culeg alte flori decât cele pe care le culegeam, că va trebui să încerc lucruri diferite de cele pe care le consideram ordinare , și să încep să gust din începuturi noi.
să mă îndepărtez treptat de oamenii pe care i-am îndrăgit în acest scurt timp de cînd îi cunosc – cu care mă simt eu atunci cînd îi am alături…
să uit de locul unde am pășit ani întregi pragul, unde am învățat să am răbdare și să trăiesc cu prezentul…
să răresc drumurile înspre locurile unde petreceam cel mai mult timpul..
să-mi schimb numărul , cel care mă leagă de vocile oamenilor ce mi-s dragi
meh.
I’ll smile, the worst is yet to come
we’ll be lucky if we ever see the sun
şi toate-n jur ţi-s triste
cînd de durere te sufoci,
şi fugi şi cauţi năzuinţe
pentru a inhiba în tine tot.
dar ce rămîne cu ziua cea de mîine?
cînd vei încerca să te cauţi printre flori?
oare-ţi va bate vîntu-n lacrimi?
ţi le va fura sau ţi le va împrăştia pe jos?
de ce să ne-nnecăm în adîncime?
cînd mai putem pluti şi chiar visa,
cînd mai putem vedea lumina zilei
şi de a simţi splendoarea sa.
de ce nu ne gîndim ca va fi bine?
că pîn’ la urmă soarele se va ivi.
că vom putea cînta din nou sub lună
a paradisului cîntec fermecat.
sufletu-i mut.
da. el nu vede, nu vorbeşte, nu aude, el nu miroase. în schimb el simte. pentru că ăsta e ultimul organ de simţ care dispare din om după ce moare. sufletul tace, îndură, urmăreşte, strigă, se scufundă în tristeţe, zboară printre nouri pîn’ la soare, dar cine-l vede? nimeni. ei zic că nu există, că el poate doar e aparent, că noi doar îl avem la nivelul subconştientului, că noi îl simţim şi cu el trăim pîn’ la sfîrşit. s-a întrebat cineva dacă are sufletul culoare, formă şi noi nu ştim? pahodu nu.
Confessions 